Cheile Turzii - Portalul către Lumea Magică a Moroștețelor 

Ei bine, mă dragă,
dacă stăm lângă foc și-ți spui o poveste din bătrâni, să știi că nu-i pentru urechile oricui.
Cheile Turzii... ah, nu-s doar niște stânci ridicate la cer, cum cred mulți. Acolo, la ceas de taină, când zorile abia se ivesc, să zice că-i poarta Moroștețelor, niște spirite vechi, de care lumea noastră abia mai pomenește. Da' noi, în Apuseni, le știm bine. 
 

Era odată un baci, pe nume Ilie, om cu inima curată, da' cu frica de necunoscut. Îl tot bântuia un vis, noapte de noapte: o femeie înaltă, cu ochi de foc și straie de mușchi și frunze, îi tot cerea să vină la Cheile Turzii. Îi șoptea, de parcă vântul însuși aducea vorba: "Ilie, să vii, căci pe tine te-așteptăm. Ai de dus o treabă, da' să nu-ți fie frică."
 

Într-o dimineață, când soarele abia se ridica peste stâncile Cheilor, Ilie și-a luat inima-n dinți și s-a pornit la drum. Zice-se că, pe când pășea printre stâncile strâmte și apa curgea cristalină pe lângă el, vântul a început să șoptească. Erau Moroștețele, ascunse printre umbre, privindu-l.

Ilie simțea că fiecare pas îl duce mai adânc în altă lume. Și, când a ajuns la izvorul ascuns între două stânci, acolo unde nici lumina soarelui nu pătrundea bine, s-a oprit.

Deodată, o Moroștețcă i s-a arătat, sub chipul unei pisici negre, cu ochii ca două scântei.

     "Ai venit, Ilie", i-a spus ea cu glas blând, dar cu ecou aspru.

     "Aici, în Cheile astea, e poarta între lumile noastre și-a voastră. O singură dată, la răsărit, când soarele prinde să se joace cu umbrele muntelui, poți vedea dincolo. Da' nu-i pentru oricine. Dacă te temi, poarta se-nchide și nu te mai întorci. Dacă-ți găsești curajul, Moroștețele te vor călăuzi." 
 

Și atunci, dragă, Ilie și-a alungat teama și-a privit fix în apa izvorului.
În acea clipă, stâncile s-au mișcat, s-au deschis, și-n fața lui s-a arătat o lume cum nu mai văzuse: munți aurii, păduri nesfârșite și Moroștețele dansând între copaci.
Erau acolo, sub chip de iepuri și veverițe, dar și femei bătrâne, cu priviri tainice. Și el a înțeles că Apusenii nu-s doar stânci și păduri, ci și locuri de taină, păzite de spirite vechi.

A rămas Ilie acolo o vreme, învățând tainele Moroștețelor, până ce poarta s-a închis din nou. Când s-a întors, deși aceleași stânci și ape îl înconjurau, ceva în sufletul lui se schimbase pentru totdeauna.

Și de-atunci, îi spunea fiecărui om care trecea prin Cheile Turzii: "Nu vă uitați doar la piatră și apă, că nu asta-i toată povestea. În adâncuri, Moroștețele veghează și te pândesc. Dacă ai curaj și inima curată, poate, doar poate, o să le vezi și tu, cum le-am văzut eu."

Așa că, dacă ai inimă de baci și vrei să vezi ce ascunde lumea asta, poate-i vremea să-ți faci curaj și să te lași chemat de Moroștețele din Cheile Turzii.
Dar ține minte, nu toți se întorc la fel.